Sfarsitul de secol XIX gaseste Bucurestiul într-o stare de efervescenta dezvoltare atat în plan social, dar mai ales cultural.

Anul 1873 este anul în care unul dintre cele mai vechi hoteluri din Bucuresti, o adevarata emblema a ospitalitatii si spiritului cosmopolit ce guverna dezvoltarea capitalei, îsi deschide primitoarele portile.
Grand Hotel du Buolevard (cunoscut azi sub denumirea de Hotel Bulevard) a ramas în elita marilor hoteluri europene, prin stilul si eleganta pe care le-a afisat si respectat de-a lungul istoriei sale care se împleteste armonios cu istoria Bucurestiului. Aflat la intersectia dintre Calea Victoriei si bulevardul Regina Elisabeta, a reprezentat un loc de referinta în spatiul monden bucurestean.
Capitala Romaniei, tara de aproape 20 de milioane de locuitori, Bucurestii au devenit o metropola europeana puternic marcat de originile sale bizantine. Considerat a fi cel mai de seama oras din sud-estul Europei dupa Istanbul, Bucurestiul se întindea pe o suprafata de aproximativ 7.000 ha, iar populatia sa s-a triplat, ajungand de la 350.000 de locuitori la aproape un milion. Fata orasului s-a schimbat considerabil în aceasta perioada. Noile lucrari de sistematizare au deschis piete largi si noi bulevarde. Regiuni întinse din suburbii lasa locul unui brau de lacuri, parcuri si spatii expozitionale în zonele de nord si est. Vechi gropi de gunoaie, fabrici dezafectate, mahalale insalubre sunt înlocuite de frumoase si cochete cartiere de vile.
Si cu toate acestea Bucurestii raman un oras al contrastelor, opulentei afisate în reclamele luminoase si vitrinele elegante din centru i se opune aspectul saracacios al mahalalelor unde satul si orasul se întalneau într-o stranie si eterna vietuire.
Impozanta si monumentala cladire  construita pentru a gazdui Palatul Postelor, era demna de o mare capitala europena. Tot în aceasta perioada se ridica si cladirea Ministerului Agriculturii si al Domeniilor Regale. Stilul neoromanesc initiat de arhitectul Ion Mincu domina perioada 1920–1928 cand majoritatea arhitectilor se straduiesc sa defineasca acest stil prin lucrari deosebite ce au marcat în mod placut chipul orasului.
Gradinile de vara, restaurantele, cafenelele, terasele si parcurile, plimbarile cu trasura sau cu masina la Sosea, spectacolele de teatru, conferintele, mitingurile politice – adevaratul ritual al vietii burgheze – toate acestea reprezentau stilul de viata al capitalei si faceau din Bucuresti, „micul Paris“, un oras ravnit de cei care îsi doreau o viata în pas cu moda si modelele timpului.
În anul 1906, ca semn al pretuirii si al puternicelor legaturilor latine primaria orasului Roma daruieste Bucurestiului statia Lupoaica Romei, devenind în scurt timp un punct de referinta pe harta monumentelor orasului.
Calea Victoriei este una din cele mai importante artere situata în centru Bucurestiului. Se întinde din Piata Victoriei în Piata Natiunile Unite si are o lungime de aproape 3 km.
Calea Victoriei este una din cele mai vechi artere ale Bucurestiului. Înainte de perioada în care a domnit Constantin Brancoveanu, strada nu facea parte din Bucuresti, numele ei fiind Drumul Brasovului si era formata doar din portiunea dintre Cercul Militar si Piata Victoriei. Tronsonul cuprins între Piata Natiunilor Unite (fosta Piata Senatului) si bulevardul Regina Elisabeta era cunoscut în acea vreme sub numele de Ulita Mare spre Sarindar pentru ca ducea catre biserica Sarindar (astazi, Cercul Militar National). Drumul, rezultat din unirea Drumul Brasovului cu Ulita Mare spre Sarindar, a fost deschis în anul 1692, de catre domnitorul Tarii Romanesti, Constantin Brancoveanu, sub numele de Podul Mogosoaiei. Ulita nou formata era pavata cu trunchiuri de copaci. Strazilor astfel pavate li se spunea poduri, motiv pentru care si noua cale primeste denumirea de „Pod”, Podul Mogosoaiei.
Noua strada a fost construita pentru a asigura o cale de legatura intre mosia voievodului, Mogosoaia si palatul domnesc, amplasat în apropierea Curtii Vechi. Capul Podului si bariera erau în Piata Victoriei de astazi. Noua artera devine drumul principal al Bucurestiului, de-a lungul ei construindu-se case boieresti, biserici, hanuri, hoteluri, pravalii, magazine de lux, cafenele si institutii de stat. La începutul secolului al XVIII-lea, strada era luminata cu „somoioage îmbibate cu pacura sau rasina”, în timpul domnitorului Grigore Ghica se paveaza cu piatra iar în 1882 au aparut primele instalatii electrice din Bucuresti, în fata Palatului Regal de pe Calea Victoriei.
Desi constructiile ridicate pe aceasta strada au aparut de-a lungul timpului, inegale ca marime si cu stiluri diferite, creeza un tot mai putin fericit din punct de vedere urbanistic si arhitectonic, artera devine din ce în ce mai importanta pentru Bucuresti începand din secolul al XIX cand devine strada domneasca.
Dupa ce la 8 octombrie 1878, armata romana îsi face intrarea triumfala în Capitala, în urma victoriei din Razboiul de Independenta, Podul Mogosoaiei primeste numele de Calea Victoriei, nume pastrat pana în prezent.
Începand cu numarul urmator vom continua trecerea în revista a principalelor branduri romanesti. Nu trebuie sa uitam ca Romania a fost deschizatore de drumuri în multe domenii azi considerate elite ale dezvoltarii ecomice. Uzinele metalurgice de la Resita produceau la 1771 cu mult timp înaintea renumitelor (azi) uzine Krup. Sau despre primul oras iluminat cu petrol din lume care a fost Bucurestiul, Romania, prima tara cu productie (extractie) industriala de petrol din lume, si am putea continua cu nenumarate alte exemple. Aceasta frumoasa traditie nu trebuie uitata. Este scopul acestei serii de articole, de a reaminti prezentelor generatii frumoasele traditii lasate mostenire de înaintasi.
Dar mai mult decat atat scopul acestei carti este de a evidentia acele firme al caror nume a strabatut timpul, lasand urme adanci în constiinta oamenilor.
Vom avea ocazia de a descoperi o istorie extraordinara a unor oameni care au marcat prin activitatea lor generatii dupa generatii.
În spatele fiecarui brand este o poveste. Oamenii iubesc povestile, cu atat mai mult cele despre oameni a caror valoare este evidenta si care prin activitatea lor au scris istoria economica a Romaniei moderne.