Cine ar fi crezut? Acum mai bine de doua decenii, în secolul XX, un comentator de la “Le Figaro” îsi prefata relele prevestiri cu un extras din <Posedatii” lui Dostoevski: <Mujici înainteaza cu arcul în mana. Teribile lucruri se pregatesc”. Acest cantec profetic, ce saluta ridicarea demonilor în Rusia prerevolutionara, voia sa atraga atentia ca Europa merge spre vremuri tulburi. Comentatorul citat vedea batranul continent asaltat de o <strategie mondiala pe termen lung a fortelor leniniste”. Vedea, în Europa de Est, <oameni însingurati, cu mainile legate”, privind nu numai cu neputinta, dar si zadarnic prin negura unui veac dominat de ideologie. Istoria însa avea sa-l contrazica neasteptat de repede.
Istoria avea sa-l contrazica si pe celebrul Raymond Aron. Tot acum mai bine de doua decenii, în plina ofensiva a ideologiei comuniste, reputatul sociolog si publicist francez publica o carte profetica: “În apararea Europei decadente”. Si el vedea, la granitele socialismului cu lumea apuseana, <caini politisti si turnuri de observatie”. Pentru a împiedica orice fel de interferenta cu <decadenta societatii de consum”. Pana la un punct, analiza savantului francez era corecta. Se pornea, în cartea amintita, de la adevarul ca  virtutile oricarui sistem economic se masoara prin capacitatea de a satisface nevoile populatiei, de a administra rational resursele, de a organiza eficient productia de bunuri necesare bunastarii fizice si intelectuale a individului. În aceasta privinta, totul era limpede: experienta istorica a tarilor est-europene era într-adevar un esec. Dar mai departe Raymond Aron se însela. Imaginea pe care o prezenta era aceea a unui sfarsit de secol al XX-lea în care sistemul faurit de U.R.S.S. “va continua sa lupte împotriva influentei corozive a libertatilor apusene”.
A fost tocmai invers. A cazut Zidul Berlinului. Si au început sa cada miturile. În procesul marii concilieri între capitalism si socialism... Nu, n-a fost nici pe departe vorba de convergenta sistemelor, proces asteptat de unele cercuri de stanga din Occident. De altfel, teoria convergentei începuse sa piarda teren cu vreo zece ani în urma. Concilierea capitalism – socialism a avut loc sub un alt steag: al rationalitatii. Practic, socialismul si-a strans lucrurile si a parasit terenul, lasand loc liber expansiunii capitalismului. În plan politic, lucrurile s-au petrecut relativ repede. Partidele comuniste au cedat puterea (ori le-a fost luata) si, imediat, vechile institutii s-au prabusit. În plan economic, însa, procesul n-a mai fost atat de rapid. Dimpotriva, a mers încet, foarte încet. Dar trenul a pornit. Trenul globalizarii economiei de piata si bunastarii. Iar Romania a urcat în acest tren. Desigur, ne-ar fi prins bine, în anii socialismului, un sistem complex de piete: de capital, de marfuri, de munca. Dar Ceausescu nici nu voia sa auda de asa ceva. În tomna lui Ő89, cand în Europa de est sintagma <economie de piata” strabatea zona ca un curent, agitand spiritele, Nicolae Ceausescu se batea cu pumnul în piept si spunea, public, ca Romania va avea economie de piata cand va face plopul pere si rachita micsunele. Adaugand, apoi, ca datorita progreselor geneticii, s-ar putea ca totusi, candva, plopul sa faca pere si rachita micsunele. Dar ca nici atunci Romania nu va avea economie de piata.
Cartile care circulau în Romania, începand cu manualele scolare si cu tratatele universitare, prezentau piata ca fiind un spatiu al anarhiei economice. Desi, în realitate, piata e un spatiu al rigorilor sintetizand o cultura de mii de ani, timp în care a acumulat, strat peste strat, cunostinte, idei, experiente, conceptii. Însumand legitati naturale alaturi de obiceiuri, de norme juridice, de practici economice.
O importanta deprindere pe care noi, romanii, am pierdut-o în vremea socialismului este cultura de piata. Un tezaur ce începe cu adevarul preturilor, al costurilor de fabricatie, al cursurilor de schimb si dobanzilor. Ajungand la ideea fundamentala ca eficienta economica pune în prim-plan nu munca în sine, fapt nesemnificativ, ci munca performanta.