Continuându-si, fãrã emotie, programul „singur împotriva tuturor”, presedintele Bãsescu dã din nou frisoane clasei politice pe care o sileste sã priveascã într-o oglindã electoralã necosmetizatã de sondaje încurajatoare. Si e de bãnuit cã marinarul mai are surprize pentru graba cu care adversarii sãi îsi sãrbãtoresc victoria înaintea luptei. Pohta ce-a pohtit de a trimite P.D. în opozitie pentru a-l aduce, victimizat si eroic, la putere s-a împlinit pe jumãtate, vârfurile pediste executând, cu  singulara exceptie a unuia Bran de la Brasov, o miscare perfect sincronizatã de stânga-mprejur. Cealalatã jumãtate de comandã s-a împiedicat, plutonierii grãsuni din teritoriu ezitând sã-si urmeze generalii si cãpãtând, spre a nu se rupe armata partidului, ordin de zi sã rãmânã acolo unde sunt pânã când legiunile liberale, aliate cu triburile pesediste, îi vor alunga, de vor putea, din jilturile moi ale puterii locale. Prilej pentru tipete multiplicate de mii de ori fatã de victimizarea miilor de viitori mucenici sacrificati pe altarul luptei bãsesciano-pediste împotriva coruptiei monstruoasei coalitii liberalo-pesediste. Surprizã (si nu prea!), cruciada nu-i include si pe doctrinarii obedientei absolute de la P.L.D. care trebuie sã-l iubeascã pe Bãsescu separat si care, mãcar din acest motiv,  pot pretinde cã reprezintã opozitia purã (e drept, numai fatã de P.N.L., fratricidul cãpãtând nuante filosofico-juridice proprii gândirii liberalo-populare-avocãtesti a lui Valeriu Stoica, un întelept care stie cât de vinovat e Abel pentru cã l-a determinat pe Cain sã-l ucidã).
Si uite-asa, toatã lumea pare fericitã, toti sunt la putere. P.S.D. detine puterea în Parlament si si-a pus un guvern liberal peste capul lui Bãsescu, utilizând (cred cã verbul se potriveste) exact acel premier care-i macinã ficatii marinarului.
Liberalii au fãcut guvern aproape singuri, ajungând sã guverneze, dupã aproape trei sferturi de veac, o Românie care nu le-a dat, totusi, majoritatea voturilor. U.D.M.R. continuã guvernarea perpetuã, oricând, cu oricine, contra oricui, pentru miza aia secretã pe care-o stim toti. P.D. e în opozitie la Bucuresti (oras în care detine primãria mare si mai multe primãrii mici), dar e la putere mai peste tot în provincie, unde nu mai controleazã (cã nu are cum fãrã liberali) niciun consiliu local. P.R.M. rãmâne cum a fost si mai mult decât atât, având de dat o luptã pe imasul unde rãzboinicul luminii e pregãtit sã-i tragã o cotonogealã mioriticã tribunului. Toatã lumea e la putere, dar nimeni nu poate conduce nimic fãrã întelegeri pe sub masã. Toti depind unii de altii, prost prilej pentru a uita cã mai depind si de electoratul român. Exemplul cel mai viu îl reprezintã P.C., partid aflat si el la putere, care conduce comisii parlamentare si vinde voturi cu dobânzi cãmãtãresti, desi în parlament a intrat mereu prin câte-o fereastrã uitatã deschisã de un partid cu adevãrat parlamentar.
Asta e cea mai mare pohtã a Bãsescului, sã vazã poporul român cum toti se-nghesuie la ciolan (mai putin P.D.-ul, de l-ar fi ascultat pe dea-ntregul) si, ce e adevãrat nu e fals, poporul vede si gândeste cu capul lui cã toti sunt un pãmânt si-o apã, apa aia pe care trebuie sã navigheze cine-i priceput. Dacã Bãsescu îsi dã demisia (cã de suspendat e prea riscant pentru cei care pricepurã cã abia asa l-ar aseza deasupra tuturor), pierde vreo doi anisori jumãtate din cei maxim zece în care putea domni, dar câstigã sigur cinci ani în care niciun parlament nu va misca în front, pentru cã Bãsescu va sti, precum primarul Bucurestilor de odinioarã, sã cearã un consiliu, si poporul îi va da un parlament uninominal cu numele Traian. Sigur, în perioada urmãtoare vor fi scoase de la naftalinã dosare, flote ruginite si potlogãrii mai noi, reale sau scornite, dar cine mai bagã în seamã fleacurile? Eroarea de fond a adversarilor lui Bãsescu e cã sperã sã-l învingã fãrã luptã, sã-l scoatã din luptã înaintea confruntãrii. Poporul român vrea sânge si confruntare iar Bãsescu stie ce-i trebuie poporului. De aceea, a si precizat cã e periculoasã confruntarea între parlament si poporul român, spre a fixa termenii bãtãliei, nu pentru a proteja parlamentul. Bãsescu îsi asteaptã adversarii în luptã directã si niciun partid n-are acum un candidat cu sanse. Un Bãsescu reales va fi mult mai puternic decât Bãsescu ales, va fi acceptat, asa jucãtor cum e, si va transa modificarea Constitutiei printr-un referendum care poate trimite Parlamentul în decor.
Situatia de sah etern nu poate tine la nesfârsit. Dacã ar fi alegeri anticipate, nimeni nu le-ar câstiga, iar aliantele contra naturii sunt greu de fãcut pe termen lung. Dacã Bãsescu rãmâne sau e reales presedinte, n-ar putea colabora cu nici un  premier care la ordinul „sã trãiti bine!” n-ar rãspunde regulamentar „am înteles, sã trãiti bine!”. Din acest blocaj sperã Bãsescu sã iasã învingãtor si sã se aplice consecinta cã învingãtorul ia tot. Dar exact acest blocaj contine si riscul pentru Bãsescu, luptãtorul „singur împotriva tuturor” pentru care miza e „totul sau nimic”, perspectivã înfricosãtoare pentru un P.D. tot mai crãcãnat sub povara guvernãrii din opozitie, dar si pentru celelalte partide gâfâind sub greutatea opozitiei de la putere. Paradoxul radicalizãrii provocate de seful statului („vai de învingãtori!”) nu poate fi evitat decât printr-o radicalã (trecere la) reformã a clasei politice. Bãsescu nu se va împãca si nu va ierta niciodatã pe nimeni, cãci stie foarte bine cât de dispusi sunt la compromisuri si complicitãti adversarii sãi. Vor avea adversarii sãi curajul sã execute un necomandat „stânga-mprejur”, spre a-i lãsa pe altii (nu cred cã întâmplãtor se vorbeste tot mai insistent de varianta Isãrescu), netrasi de sfori si neplimbati prin toate partidele, sã-i poatã spunã lui Bãsescu calm si prieteneste „Nu te mai clãtina, nene, cã suntem pe uscat”?