Marea criza economica mondiala din 1929-1933 s-a simtit si în România, fiind marcata de istoriografia comunista prin doua evenimente care au tarmurit-o: Lupeni 29 si Grivita 33. Nu criza propriu-zisa (vinovata era burghezo-mosierimea autohtona), ci unele dintre efectele ei (masive disponibilizari ale fortei de munca) au fost stabilite ca repere ale incapacitatii sistemului capitalist de a oferi solutii pentru dezvoltarea economica si, se întelege, pentru rezolvarea problemelor clasei muncitoare. Ca România rurala a perceput altfel criza (taranul avea nevoie de bani doar pentru gaz, chibrituri si putine produse industriale), ca, dupa 1933, cresterea economica a fost impresionanta culminând cu performantele din 1938 nu mai era important întrucât nu slujea cauzei ideologice. Adâncirea permanenta a crizei capitalismului era considerata inevitabila si dupa ce oribila societate a exploatarii omului de catre om ajungea în prapastie, urma fericita societate a deplinei realizari a fiintei umane care, scutita de exploatare (daca era, bineînteles ascultatoare fata de partidul unic) urma sa fie, la rându-i, mereu fericita fiindca, altfel, dadea de dracu. O anecdota din epoca povesteste ca un batrân îl întreaba pe un tânar activist cum va fi comunismul întrucât, data fiind vârsta sa înaintata, probabil n-o sa-l apuce. Tânarul activist îi explica clar cum e cu deplina realizare a fiintei umane si, pentru ca batrânul nu pricepea, îi spune ca societatea pe deplin comunista va fi ca o curte mare în care se afla o gramada mare de cartofi din care-si ia fiecare cât îi place. „ªi daca nu-mi plac cartofii?” – întreaba timid batrânul. Activistul îi raspunde sec: „O sa-ti placa!”. Clasa atât de exploatata în capitalism urma sa fie cea mai fericita în comunism, ea instaurând (nu de capul ei, ci prin reprezentanti alesi cu grija de partid) o dictatura a proletariatului. Care dictatura urma sa dea asa o democratie prin cooperarea cu taranimea (care se cooperativiza, ca altfel nu coopera) si, mai încolo, dupa epurari sângeroase, chiar si cu intelectualitatea progresista (adica aia care lauda si tamâia marile succese proletare), astfel încât puterea revenea cu adevarat întregului popor reprezentat desavârsit prin minunatul partid unic diriguit de stralucitul conducator. Popor caruia-i placeau cartofii, unii reprezentanti alesi cu grija testând cu mânie proletara icrele negre, coniacurile alese si vizitând, spre a combate evident imaginea lor înselatoare, tarâmurile capitaliste unde popoarele înca nu întelesesera fericirea de a savura cartofi, chiar necuratati pentru a nu pierde valorile nutritive ale minunatei coji.
Nu stiu cum de mi-au venit gândurile astea în minte urmarind solutiile pentru iesirea din criza si povestile celor care acum, în clipe de saracie, somaj si spaima, iau pe umerii lor sarcina responsabila de a bate aceleasi meleaguri si de a îngurgita icrele înnegrite de criza, asteptând nerabdatori miliardele împrumutate, miliardele de la UE spre a combate orice criza, oricând, cu oricine si contra oricui. Între timp, poporul revenit la o democratie reala, nu va mai fi obligat, desigur, sa manânce cartofi. Îi va mânca doar daca are cu ce sa-i plateasca, inclusiv cu taxele de raft de la supermarketuri si la pretul firesc al unor produse de import. Sigur ca bietii cartofi au crescut în România,  dar ei vin din import, chiar daca n-au iesit din siloz, hârtiile de export-import s-au plimbat si multimea poate fi satisfacuta ca are si ea ceva din icrele negre: preturile la care-si cumpara cartofii. Ca stia regina aia ce stia atunci când recomanda poporului care n-avea pâine sa manânce cozonac.